Am citit o insemnare superba despre nevoia de atingeri(va recomand storytellerdiamond.wordpress.com) si sentimentul care mi l-a trezit a fost unul de mahnire personala. Acea necesitate tactila, insuficienta de altfel, poate sa devina dupa un anumit timp de neatins pentru anumite persoane. Intr-adevar, sentimentul de a palpa si alte texturi decat cele proprii este inconfundabil si benefic pentru noi ca fiinte efemere, sociabile, sensibile. Dar, uneori momentele de insingurare, si nu ma refer la izolare in creierul muntilor, sunt mai mult decat oferirea unei imagini a propriei individualitati. Si eu sunt un exemplu, ma leg cu gandul de cozile unui zmeu si ma refugiez in acel loc al meu. In acele momente, atingerile si apropierea celorlalti sunt socuri de inalta tensiune, de aceea imi permit sa intorc spatele si sa plec din captivitatea custilor comune. Locul meu este indiferenta, globul de sticla unde pot sa aud propriile orchestratii de nebunie, locul unde ma pot uita in gol si sa fiu absenta fara a fi ridiculizata sau sa par natanga. Acolo imi simt prezenta mai mult ca oricand, acolo sunt doar eu si nu mai  e loc de nimeni altcineva.Refugiul asta este o credulitate absurda, repetata de atatea ori incat socializarea devine o salbaticie in sine.Revenirea printre elemente care penduleaza voluntar in spatiul meu intim ma face sa nu-mi pot exterioriza adevaratul sine. Turmentarea abunda din ce in ce mai mult cu cat simt ca starea de ipocrizie se muleaza inimaginabil de bine peste mentinerea unei sincronizari impure cu restul, cei de care nu mai aveam eu loc.Atingeri, sentimente…par ridicularitati, dar m-au hipnotizat si fermecat din prima clipa cand le-am vazut independente de mine. Apartenenta acestora la ritualul meu de viata devine o problema de neadaptare, cum sa le primesc si cum sa le daruiesc daca nu sunt o credula? Nu am incredere in ei,dar nici in mine. Solutia ar fi restrictionarea vizitelor in taramuri de interiorizare si nelimitarea pentru exteriorizare…to be continued…fie ce-o fi!

tic-tac,tic-tac…asa se smuceste timpul in sunete mute.De multe ori m-am intrebat de ce imbatranim,de ce sarcofagul care ne invaluie sufletul este alterabil?Frumusetea se consuma nechibzuit prin tunelul timpului,zeitatile nu mai exista decat ca ideal in acele povesti volatile ale copilariei.Si totusi…ridurile sunt marcaje ale experientei.Le am si eu acum la 20 de ani,tatuate in cel de-al treilea strat al pielii,nerabdatoare sa-mi strapunga porii si sa se etaleze victorioase pe suprafata incercata a corpului meu.Imbatranirea reprezinta o metamorfozare apocaliptica ce incununeaza traseul existentei fiecaruia, devenim frunze stantate de jocul nervurilor,ingalbenite in amurgul unui Ra tomnatic.Suculenta unor trairi incredibile ne-a marcat invelisul perisabil si ne-a intinerit inima totodata.Pare absurd ca ma gandesc la asemenea lucruri inca de pe acum,dar incerc sa ma conving ca scurgerea clipelor nu e fatala si ca ar trebui sa incerc sa divinizez orice moment care imi tresalta inima pentru ca atunci cand ridurile isi vor cere drepturile de proprietar asupra tesuturilor mele,eu va trebui sa zambesc…si sa spun:nu ma invingi tu timpule,nici dupa ce devin invizibila material in prezentul acestei lumi!