Calea spre perfectiune e bastarda, dezamagitoare, frustranta.Incerc sa ajung cat mai sus si orice decadere imi pisca egoul ca o coarda ce descinde libertina din strunele metalice ale unei viori. Fiecare experienta nedorita imi pironeste sansele de a spera la acel ideal pe care mi l-am sablonizat parca din momentul in care innotam in lichidul amniotic. Imi mobilez schela corporala ca un arici tradat de acele nedorite ale trecutului ,  cu subconstientul inglodat in datoriile vinei…Oricat as incerca, si aceste intepaturi fac parte din mine, nu le pot abandona pentru ca nu voi reusi sa ating impecabilul fara sa ma murdaresc ca un copil lasat in valtoarea jocului. Pretind masaj de implinire, dar nu ma sustrag de la sedinte de chinuire…Si asta pentru ca… sunt doar un om!