tic-tac,tic-tac…asa se smuceste timpul in sunete mute.De multe ori m-am intrebat de ce imbatranim,de ce sarcofagul care ne invaluie sufletul este alterabil?Frumusetea se consuma nechibzuit prin tunelul timpului,zeitatile nu mai exista decat ca ideal in acele povesti volatile ale copilariei.Si totusi…ridurile sunt marcaje ale experientei.Le am si eu acum la 20 de ani,tatuate in cel de-al treilea strat al pielii,nerabdatoare sa-mi strapunga porii si sa se etaleze victorioase pe suprafata incercata a corpului meu.Imbatranirea reprezinta o metamorfozare apocaliptica ce incununeaza traseul existentei fiecaruia, devenim frunze stantate de jocul nervurilor,ingalbenite in amurgul unui Ra tomnatic.Suculenta unor trairi incredibile ne-a marcat invelisul perisabil si ne-a intinerit inima totodata.Pare absurd ca ma gandesc la asemenea lucruri inca de pe acum,dar incerc sa ma conving ca scurgerea clipelor nu e fatala si ca ar trebui sa incerc sa divinizez orice moment care imi tresalta inima pentru ca atunci cand ridurile isi vor cere drepturile de proprietar asupra tesuturilor mele,eu va trebui sa zambesc…si sa spun:nu ma invingi tu timpule,nici dupa ce devin invizibila material in prezentul acestei lumi!